Ce inseamna credinta

In vinerea mare şi in zilele de Paşte m-am gândit foarte mult la credinţă si la Dumnezeu. Toată lumea vorbea despre Paşte, despre post, despre lumină şi Înviere.



Pe scurt, de Paşte sărbătorim Învierea lui Isus Hristos, care a murit şi a înviat pentru iertarea păcatelor noaste. Se pierd însă multe lucruri, atunci când transformăm Învierea în sărbătoare naţională. Lumea ţine post pentru că aşa dă bine, se adună la Slujba de Înviere pentru a se întâlni cu prietenii, pentru a avea de unde să plece mai departe la diferite petreceri şi discoteci. Simbolismul zilelor de Paşte se pierd odată cu fumul grătarelor, odată cu manelele date la maxim la marginea pădurilor, odată cu dezmăţul din cluburile bucureştene.



Eu nu ţin post decât rareori, pentru că ştiu că postul înseamnă mai mult decât abţinere de la mâncare. Postul înseamnă o curăţire a trupului şi a sufletului, înseamnă să respectăm cele 10 porunci. Degeaba ţinem post, dacă purtăm invidie pe cineva, dacă vorbim de rău pe cineva, dacă înjurăm, sau dacă minţim. Eu prefer să nu fac toate lucrurile astea şi să mănânc. (Sper ca Dumnezeu să mă ierte pentru bucăţile de branză şi de carne pe care le-am mâncat chiar în săptămâna mare.)



Revenind la perioada de sărbătoare, pe parcursul tuturor zilelor am avut un sentiment de neîmplinire. O neîmplinire venită din faptul că sunt foarte mulţi oameni şi copii nevoiaşi care nu au greşit nimănui, dar care sunt privaţi de multe din lucrurile pe care le avem nevoie în viaţă. Faptul că nevoile mele de bază sunt împlinite, mă fac să mă simt răspunzătoare şi de binele alora şi mă îndeamnă să încerc să îi ajut pe copiii care au nevoie.



Am întrebat o prietenă care lucrează la o fundaţie cum o pot ajuta şi mi-a descris două cazuri care m-au impresionat. Este vorba de două fetiţe care locuiesc în familii monoparentale, doar cu mamele, dar care au o ambiţie a omului care doreşte să-şi depăşească condiţia. Problemele de sănătate ale mamelor, dar şi ale lor (diabet, boli de sânge), sărăcia şi lipsa unei familii nu le împiedică însă să fie premiante şi să aibă cele mai bune rezultate la şcoală. Pe lângă asta se adaugă şi talentele lor la desen şi muzică.



Abia după ce am ascultat poveştile acestor două cazuri am conştientizat ce înseamnă de fapt credinţa. A-l simţi pe Dumnezeu în noi înseamnă să ne ajutăm aproapele, să fim buni şi miloşi, să dăruim din inimă. Să fim credincioşi înseamnă să mergem la biserică şi să ne rugăm pentru alţii. Să ţinem post, înseamnă să privim adânc în sufletul nostru şi să vedem că am greşit atunci când nu i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru ceea ce ne-a dat...

De ce plangem?

Plangem atunci cand iesim pe lume, si o facem cu toata forta pentru ca vrem ca toata lumea sa ne auda. Plangem atunci cand nu stim sa vorbim pentru ca doar asa ceilalti ne asculta. Plangem atunci cand un alt copil ne-a luat jucaria preferata si noi nu avem puterea sa o luam inapoi. Plangem atunci cand cineva ne cearta pentru ca nu am inteles cum trebuie sa ne comportam. Plangem atunci cand cadem si ne doare.


Plangem atunci cand iesim in lume si cand incepem sa simtim, atunci cand ne indragostim, cand iubim, cand suntem fericiti si cand vedem un film de dragoste. Plangem atunci cand nu stim sa vorbim iar ceilalti nu inteleg ca noi avem un suflet diferit de-al lor. Plangem atunci cand altcineva ne-a luat ceva si noi nu avem puterea sa luam inapoi. Plangem atunci cand cadem si ne doare - de data aceasta sufletul.


Plangem cand unul din noi vine pe lume, plangem cand unul din noi piere, plangem cand incepem sa ne stingem de pe lume pentru ca regretam anumite lucruri... si plangem pentru ca ii lasam pe ceilalti intr-o lume ca asta...

Viaţa e prea scurtă

Viaţa e prea scurtă iar noi nu ştim să trăim...

Nu trebuie decât să căutăm în sufletul nostru "scopul". Fiecare avem un scop şi viaţa ne este dată pentru a împlini acest scop. De multe ori pentru că nu ne găsim scopul, nu ne găsim nici viaţa. Nu trăim cu adevărat, nu avem simţire.

Să trăieşti înseamnă să iubeşti, să ajuţi, să ierţi şi să înveţi să râzi cu sufletul. Mulţi dintre noi căutăm fericirea şi ajungem să spunem că nu există. Fericirea există, dar nu trebuie să o căutăm, trebuie doar să trăim, adică să iubim, să ajutăm, să iertăm şi să râdem... cu sufletul.


În zilele noastre alergăm şi vrem să ajungem cât mai departe, crezând că viaţa înseamnă acumulare, dar trebuie să ne oprim şi să ne uităm în jur. Oare ce lucruri trec pe lângă noi fără ca măcar să le fi băgat de seamă? Sunt lucrurile ce alimentează sufletul, ce aduc lumina interioară.

Ce ne facem dacă totuşi suntem singurii care doresc să se oprească? Această teamă ne face să umblăm în turmă, să facem lucruri nedorite doar pentru că alţii le fac sau pentru că aşa se cere. Trebuie să avem însă curajul şi demnitatea de a ne apleca întâi de toate spre interiorul nostru. Apoi vom găsi curajul de a fi contra curentului, de a savura frumuseţea lucrurilor. Să fim acolo când copilul nostru spune prima silabă, să fim acolo când părinţii noştri ne-o cer, să fim acolo când prietenii se bucură sau sunt trişti, dar mai ales să fim acolo când sufletul nostru are nevoie de noi.

Am uitat să privim cerul, să ascultăm păsările, să mirosim florile, să atingem apa... Ele au devenit doar mijloace. Cerul este cel pe care îl traversăm cu avionul atunci când călătorim, cântecul păsărilor îl folosim atunci când vrem să impresionăm, parfumul florilor îl simţim doar atunci când trebuie să iertăm, iar apa a devenit atât de banală că nu mai realizăm cât e de minunată...

Să ne oprim o clipă macar, să privim cerul sufletului nostru...

Pasiunea pentru frumos

Fiecare om isi descopera mai devreme sau mai tarziu pasiunea pentru frumos. Acel frumos care apare in zeci de moduri diferite. Putem vorbi despre arta, care pune in centru ideea de frumos atat in muzica, pictura, teatru sau literatura sau putem vorbi despre un suflet frumos, un chip frumos, un gest frumos, o munca frumoasa, sau o casa frumoasa...
Viata in general are nevoie de frumos pentru ca altfel ne-am simti tot timpul ca si cum am trai intr-o pestera intunecata, sau ca si cum toate zilele ar fi de toamna mohorata.

Pentru ca eu percep frumosul atat cu sufletul cat si cu simturile, am pornit in drumul catre gasirea frumosului in locuinte. Si pentru ca eu consider ca interiorul nostru este reprezentat de suflet iar interiorul casei este reprezentat de stilul si designul locuintei am descoperit o alta pasiune a mea, aceea de a incerca sa prezint ideile mele in site-ul denumit 4interior.ro.

Capitala mondiala a parfumului

Am fost prizoniera intr-o sticluta de parfum si mi-as fi dorit sa raman acolo, la Grasse, capitala mondiala a parfumului.

Nu cred ca este o bucurie mai mare pentru o femeie decat aceea de a primi cadou o vizita in locul in care ia nastere parfumul. Simteam pe masura ce ne apropiam de oras o mireasma placuta, sunt sigura ca era doar in imaginatia mea, dar cand am ajuns la prima din cele trei fabrici de parfum care se viziteaza, am stiut ca acolo e locul meu. Pluteai in aer inconjurat de miresme.
Nu se putea spune ce fel de parfum este, cu note florale, de citrice, sau lemn. Nasul meu insa, poate spune cu siguranta ca fost rasfatat.

Cele trei fabrici vechi de parfum din Grasse, orasul care produce doua treimi din aromele folosite in industria parfumurilor si in cea a aromelor culinare, se numesc Galimard, Fragonard si Molidard. Am vizitat doua din ele si am vazut care erau tehnicile de producere a parfumurilor in trecut. Prin extractia parfumului folosind solventi volatili care sunt lasati sa se evapore; prin tehnica distilarii bazata pe capacitatea aburilor de a capta uleiurile esentiale; prin tehnica absorbtiei bazata pe grasimea animala capabila sa absoarba miresmele.



Am testat parfumuri si am avut posibilitatea sa ne creem propriul parfum intr-un curs de doua ore. Am plecat de acolo parfumati si cu o dorinta acerba sa pastram aromele aproape de noi. Cei care lucreaza in fabricile de parfum se spune ca in cativa ani isi pierd capacitatea de a distinge mirosurile. "Nasurile" sunt "degustatorii" parfumurilor si nici ei nu rezista mult in acesta meserie din acelasi motiv.

Si totusi eu tot as vrea sa traiesc in sticluta cu parfum...

VENETIA

“Venetia”, ce sa zic? Nici nu mai am cuvinte. “Orasul apelor”, “Orasul gondolelor” –Venetia, este un oras unde mi-am dorit dintotdeauna sa ajung. Marturisesc, ca inca nu am ajuns acolo, dar stiu cu siguranta ca e locul unde ma voi simti ca in basme, ca in povestile cu printese si castelele lor. Dar a ajuns prietena mea cea mai buna acolo(Diana, gazda acetui minunat blog), in vara anului 2005. De aici si ideea tabloului. Impresiile ei, fotografiile, dar si imaginile cu gondole si povestile cu decor medieval, printesele si castelele lor, pe care le aveam eu in minte – toate acestea au dat viata tabloului.
L-am oferit cadou Dianei, cu cel mai mare drag, de ziua ei, in 2005, ca sa-i aminteasca de calatoria ei la Venetia.

Bianca

Mai mult pe http://4interior.ro

Papusi de suflet

Cand eram mica, eu si cu sora mea aveam o imaginatie debordanta. Pe langa aceasta nu ne lipsea timpul, rabdarea si materia prima pentru a realiza lucruri neimaginabile. De la design vestimentar pentru papusi (cream pluovere din mohair, fuste, rochii, palarii...) la design interior. Faceam chiar si apartamente din cutii de carton pentru micile prietene, care pe langa haine aveau nevoie si de o locuinta. Cred ca am folosit chiar cutia de la televizor, pe care am imbracat-o in hartie alba, in loc de tapet, pe care am impartit-o in camere – dormitor, sufragerie, bucatarie, baie si pe care am mobilat-o si decorat-o cu ajutorul unor cutii de chibrituri, lipite si modelate in forma de canapele, paturi, dulapuri si mese. Am ajuns pana la a face tablouri cu rame din bete de chibrit vopsite cu acuarele, sau jardiniere tot din bete de chibrit cu pamant adevarat unde chiar plantasem seminte de iarba. Mama nu accepta in casa pamant, nisip sau alte materii prime care produceau murdarie, asa ca am renuntat la acele jardiniere, care se aflau pozitionate sub ferestre, pe fatada exterioara. Imi amintesc de draperiile groase si apretate, lipite la ferestrele decupate in cutia de carton, de usile care se deschideau si care aveau desenate clanta si geamul de sus, asa cum erau pe atunci usile de la baie si bucatarie. Papusile noastre aveau tot ce le trebuia. Doar viata nu le-o puteam oferi, desi ele vorbeau avand ca suport vocile noaste schimonosite in fel si chip pentru a reprezenta bucuria, tristetea, sau chiar cearta dintre ele.

Dar imediat ce am finalizat proiectul cu realizarea, mobilarea si decorarea apartamentului, prestand munca de arhitect, constructor, producator de mobila si decorator de interioare, am trecut la urmatoarea etapa. De ce sa nu incercam sa facem si papusi? Nu puteam sa concuram cu marele producator de papusi Barbie si nici nu le puteam oferi papusilor noastre frumusetea perfecta a papusilor Barbie, dar papusile noastre au fost zamislite de imaginatia unor fetite creative, care le faceau sa fie perfecte in felul lor imperfect, care le dadeau viata prin mici detalii si care uimeau prin originalitate.

Nu stiu cati copii mai au acum rabdarea sa creeze asa cum am facut noi, poate si din cauza multitudinii de papusi existente pe piata si a altor jocuri moderne, care sunt mai atractive. Noi nu faceam asta pentru ca duceam lipsa jucariilor, faceam asta din dorinta de a arata lumii de ce suntem noi in stare, de a elibera talentul si rabdarea aceea, in lucruri de care eram mandre.

Papusile facute de noi, au fost printre putinele lucruri pastrate. Chiar daca au trecut ani peste ele, chiar daca anii acestia au trecut si peste mine si mi-au aratat ca viata nu se petrece intr-o cutie de carton cu mobilier din cutii de chibrituri, eu si acum sunt mandra de lucrusoarele care mi-au adus bucurie, atunci si acum.

Primele papusi au fost si sunt cele mai frumoase. Una era a mea, care chiar ma reprezenta, sau cel putin reprezenta viitoarea Diana sau ceea ce imi doream sa devin; o “contesa” cum ii spuneam, cu nasul pe sus si foarte cocheta. Cea a surorii mele era bineinteles, sora contesei, dar mult mai nonconformista si mai zapacita, cu parul scurt si valvoi, ceea ce nu se cade la case mari. Am inceput crearea papusii de la cap, care era, sau mai bine spus este realizat dintr-o minge de ping-pong. I-am lipit ochi si buze din hartie colorata, i-am dar cu ruj in obraj ca sa ii dea vitalitatate si i-am conceput parul din ate. A mea era cu parul alb, prins in codite iar peste par am faurit o palarie din carton imbracat in material cu panglica si florile nelipsite. Culoarea vesmintelor era bleu, chiar daca eu pe atunci preferam rozul, culoare pe care o obtinutem dint-un voal alb tinut in cerneala. Asa am facut si cu restul materialelor folosite. Le-am facut corpul din panglici umplute cu vata sau chiar din ate de lana in cazul surorii mele. Am cusut perle, margele si paiete pe rochiile umflate cu ajutorul jupoanelor din perdele apretate cu aracet, am facut mansete din perdele, am inventat gentute din ciucurii de la sosete si ca suport am folosit capace de spray-uri sau chiar recipiente de medicamente, mascate foarte bine de multele straturi de fuste.

Dupa primele doua papusi care au uimit inca o data rudele noastre, obisnuite cu fetele decoratoare, care faceau minuni din orice, am mai dat nastere la inca trei. Doua imaginate ca fiind servitoarele primelor si inca una, o Ileana Cosanzeana, fiica uneia din ele. Nu mai tin minte daca “eu” eram mama ei, dar ceva imi spune ca da, pentru ca eu de mica ma visam mama unei fetite blonde cu ochi albastrii, desi sansele sa iasa asa ar fi una la un milion. Ideile au continuat sa apara, dar rabdarea, sau poate chiar faptul ca nu se cade ca servitoarele sa arate mai bine ca ducesele, au facut ca urmatoarele papusi sa nu fie apreciate la fel de mult, nici macar de noi doua. La slujnice capetele au fost facute din ciorapi cu vata, una fiind mai bruneta decat celalta, in functie de culoarea ciorapilor mamei. Parul, roscat sau alb, din nou acoperit de palarii, din carton sau chiar din perdele apretate cu bordura cusuta cu ata in contrast. Fustele erau de data asta simple, cu sorturi realizate din gulerele de la uniforma de la scoala. Ileana Cosanzeana avea cozi impletite pana la calcaie si cu fustita din pampoanele din clasa I.

Acestea erau unele din ocupatiile a doua fetite, din ale caror manute au iesit multe lucruri magice. Cu timpul creativitea a fost infranata, pentru ca ceilalti copii nu faceau lucrurile astea, pentru ca erau apreciate lucrurile superficiale cumparate din magazin, lucrurile stralucitoare aparute dupa Revolutie. Mi-as dori sa mai existe copii care sa nu fie atrasi doar de jocurile pe computer sau doar de jucariile electrice, ci sa isi acorde timp lor insisi, nu pentru a realiza papusi perfecte, ci pentru ca tot ce iese din mana unui copil, este un lucru minunat, este parte din el si din sufletul lui curat.

Mai mult pe www.4interior.ro

Noi si cu interiorul nostru

Ma gandesc din ce in ce mai mult daca ceea ce spunem si gandim este chiar ceea ce credem, daca ceea ce aratam noi ca suntem, este de fapt ceea ce chiar suntem, daca atunci cand spunem da, nu vrem de fapt sa spunem nu. Cred ca am ajuns sa nu ne mai cunoastem pe noi insine, sa nu mai stim ce vine din interiorul nostru si ce vine din afara. Spunem da sau nu pentru ca trebuie sa spunem da sau nu, pentru ca ceilalti asteapta de la noi raspunsul potrivit.

Am descoperit de curand ca eu traiesc pentru altii. Am invatat si exersat toata viata mea de pana acum, sa ii fac pe ceilalti fericiti. Paradoxul este ca am reusit, dar ceea ce este trist e ca eu nu sunt fericita. Ma uit pe mine, pentru a nu-l uita pe cel de langa mine. Unii ar spune ca asta inseamna dragostea, ca asta este altruismul, ca asta inseamna bunatate, dar eu simt ca este lasitate. Lasitate fata de mine, pentru ca stiu ca nu pot sa-mi ofer ceea ce-mi doresc, pentru ca stiu ca nu ma pot face fericita. Inauntrul meu asteapta salvarea din exterior, dar nu o sa vina niciodata de acolo.

Pana de curand am crezut ca barbatul pe care il iubesc este salvarea mea, dar nu a fost asa. I-am pus pe umeri o povara prea mare, povara care este doar a mea. Am crezut ca daca eu ma daruiesc intrutotul si el va face la fel. Nu trebuie sa vreau sa dea ceva la schimb, daca lucrul acela nu vine din interiorul sau. Fericirea pe care o dorim nu este responsabilitatea altora, este doar a noastra si trebuie sa invatam sa traim noi si cu interiorul nostru, cei doi care sunt in stare sa traverseze muntii, pentru ca doar noi si cu interiorul nostru stim ce inseamna fericirea pentru noi, stim ce ne multumeste, ce ne place si ce nu ne place.

Abia dupa ce vom fi impacati cu noi insine vom putea sa cerem ceva de la ceilalti, abia dupa aceea vom putea spune da sau nu, pentru ca doar atunci vom stii ca in interiorul nostru asta am vrut cu adevarat...

Ceasul si sarpele

Cand eram mica si ma duceam in vacanta la matusa mea de la munte, in fiecare dimineata ma trezea un zgomot ce aducea cu un ticait de ceas. Era sacadat si infricosator. Poate de aceea eu cu sora mea saream din pat fara sa mai lenevim. Din batrani se spune ca fiecare casa are ceasul ei, asa cum fiecare casa isi are sarpele ei, care sta in spatele casei si asteapta.

Acum imi dau seama ca ceasul se refera la timpul pe care noi il petrecem in casa, timp pe care ar trebui sa-l facem mai placut, timp petrecut cu familia, cu prietenii, cu noi insine... Sarpele se refera la raul care ne pandeste, la ispitele pe care trebuie sa le indepartam si pe care sa nu le lasam sa intre intre noi si cei dragi. De multe ori sarpele prin natura lui e mai viclean si reuseste sa ne faca sa pierdem ce avem mai drag si mai frumos.

Ar trebui ca fiecare sa facem in asa fel incat sa pastram aceste lucruri la locul lor. Timpul trebuie apreciat, si folosit pentru interior, pentru ca nu-l putem opri, dar il putem face sa curga mai frumos.
Iar sarpele... sa ramana in spatele casei si sa imbatraneasca acolo!